A fost o luptă tacita între ei doi.
Ca între doi lideri a două generaţii. O luptă din prima zi de
şcoală. O luptă care a durat patru ani. Cei patru ani de liceu.
Cu bătălii dure, cu victorii împărţite. El a început totul:
-La mine la oră vine toată lumea. La
mine la oră nu chiuleşte nimeni. La mine la oră nu chiuleşte
nimeni fără să-l prind. Toţi şmecherii care au încercat până
acum au fost prinşi, scoşi la tablă, ascultaţi! Şi după caz, cu
cei mai mulţi dintre ei m-am întâlnit în vară. La coringenţă.
Avea un zâmbet uşor malefic. Era
profu de fizică. Spaima liceului. Spaima câtorva generaţii de
liceeni. Nu lovea, nu jignea, nu înjura. Era foarte calm. Dar
zâmbetul acela malefic al lui, privirea pe care o arunca clasei pe
sub ochelarii cu rame late şi mai ales faptul că niciunul nu
reuşise vreodată să chiulească fără să fie prins îl făceau
înfricoşător
- Io-l fac până se termină şcoala! Chit că mă lasă corigent sau repetent. Io-l fac!!
Vorbise Daniel Florea, zis Micutu,
porecla pe care o avea din clasa a patra. Pentru că din clasa a
patra era cel mai mare din şcoală. În primul an de liceu ajunsese
la aproape 2 metri şi 90 de kile. Şcoala nu prea îi plăcuse,
însă născut fiind cu o inteligenţă peste medie, (depăşită
doare de lenea direct proportională) a reuşit să se târâie până
în clasa a noua. Şi când l-a auzit pe profu de fizică cum se
laudă, şi-a descoperit motivaţia pentru a sta pe bâncile liceului
până la finalul liceului.
A doua zi de şcoală l-a prins
chiulind când a încercat să iasă pe ieşirea profesorilor. L-a
condus până în clasă. A mers în spatele lui pentru a fi sigur de
asta.
-În toată viaţa mea de chiulangiu nu
am fost mai umilit. O să mă răzbun eu pentru asta.
A treia zi a chiulit ascunzându-se în
cancelarie până a sunat clopoţelul. Era 1-1.
În săptămâna care a urmat a chiulit
de cinci ori. Şi a fost prins de trei ori. O
dată a profitat că era ziua dirigentei şi şi-a umplut braţele cu
florile primite de ea. Suficient de multe cât să-i acopere faţa.
Suficient de multe cât să nu-l vadă. Când s-au întâlnit a
văzut în ochii
profului o licărire diferită, semn că şi lui îi
plăcea ''jocul''.
Şi aşa au trecut patru ani, fără ca unul dintre ei să se poată
declara învingător.
-Fraţilor, asta
este ultima mea şansă. Ori eu, ori el! Şi am nevoie de ajutorul
vostru, pentru ca victoria mea să fie ca la carte. Eu zic aşa. După
ora de sport rămânem pe teren. Toti care suntem acum. Ăştia
şapte.Voi nu aveţi ce să păţiţi, că nu aveţi absenţe ca
mine. Am fost eu la nea Carp, la alimentara, şi am luat o sticlă de
jumate de rom. Sărbătorim şi noi că e ultima săptămână de
liceu.
Şi s-au apucat de
băut. Nu le-a ajuns sticla aia de jumătate care mirosea mai tare a
esenţă de rom şi a prăjituri decât a alcool, dar nefiind
învăţaţi cu băutura a fost suficient cât să devină rapid
euforici şi plin de curaj. Când s-a terminat ora lor de libertate
şi s-a sunat pentru pauza mare au mers împreună spre liceu, dar nu
direct în clasă pentru a nu da nas în nas cu profu, ci la sala de
atelier. Lumea era a lor, terminau liceul, urma Bac-ul, urma
facultatea. Victoria era a lor. Dar mai presus de toate victoria era
a Micutului. Cât visase el la momentul ăsta.....
-Florea! Baciu!
Grigore!Iancu! Popa! Popescu! Vlad! Vă aştept pe toti în clasă!
V-am zis că la mine la oră vine toată lumea. La mine la oră nu
chiuleşte nimeni. La mine la oră nu chiuleşte nimeni fără să-l
prind.
Îi strigase în
ordine alfabetică. Ca la catalog. Erau atât de şocaţi că nu
puteau schiţa niciun gest.
-Şi dacă vă
întrebaţi cum v-am prins, ei bine.... după miros. După aroma de
cozonac pe care o lăsaţi în urma voastră. Miroase în liceu mai
ceva ca la cofetăria de lângă gară. Aşa ca vă aştept in clasă.
Pe toţi. Am vorbit eu cu diriga voastră şi renunţa la ora
dumneaei să facem niste fizică. Ştiu că vă doriţi asta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu