Povestiri la gura sobei

-Apoi voi, dragii mosului, voi nu stiti ce inseamna raul. Nu stiti ce inseamna foamea, nu stiti ce inseamna sa nu aiba parintii ce sa va puna pe masa. Voi va suparati daca vin ai vostri de la munca fara o ciocolata sau o sticla de brifcor. Asa ii critica batranu in timp ce mai impinse o bucata de lemn de tei in soba din teracota.

-Da tataie, stim, tu ai facut razboiul!

-Nu radeti, dragii mosului, ca nu e de ras. Batranul se ridica si-si arunca ochii in cuptor sa vada daca gutuile puse in urma cu doar cateva minute  s-au inmuiat si facut numai bune de mancat cu lingura.

- Pai cand eram de varsta voastra mergeam cu parintii la camp, ii ajutam pe langa casa si chiar plecam singuri cu animalele pe camp. Tin minte de parca s-ar fi intamplat ieri. Era o seceta cumplita si toate dealurile erau uscate ca dupa foc.  Plecam cu oile de dimineata pina seara tarziu. Dimineata primeam fiecare cate o cana de lapte si o bucata de mamaliga. Eram fericiti daca mama avea pusa deoaparte si putina branza pe care o amestecam bine cu mamaliga, o framantam si faceam ursi pe care ii mancam mai tarziu, pe timpul zilei, cand ne razbea foamea. Eram mici si noua ne ajungea. Cand nu primeam nici macar asta ne umpleam bluzele cu prune sau mere si le caram toata ziua dupa noi. De cele mai multe ori mergeam cu Gheorghe, varul meu mai mare si cu frati-miu Costica. Eram toti cam de-o varsta si ziua trecea mai usor ca ne luam cu glumele si snoavele si…

-Ce-s alea snoave tataie? Intreba al mai mic dintre nepoti.

-Taci ma si asculta. Snoavele is un fel de bancuri, ii explica rapid fratele mai mare. Zi-i tataie mai departe!

-Intr-o zi am plecat toti 3. Aveam sase oi, un berbec  si un tauras. Frumos tauras, il botezasem Viorel, era negru si  in friunte avea..

-Zi-I mai departe tataie, lasa vitelul!

-Asa! Si am plecat toti trei. Nu am primit branza, asa ca am baut cana de lapte, am mancat mamaliga coapta pe plita, si am plecat spre padure cu animalele. Ne-am bagat toti tricourile in pantaloni si in san am pus prune, mere si pere cat am putut duce.  Mai mergeam, mai spuneam o gluma…

-Adica o snoava!

-Da, o snoava! Zambi pe sub mustati bunicul. Si mai imparteam fructele intre noi. Numai ca la un moment dat ne-am saturat sa le tot caram si le-am aruncat undeva pe marginea drumului.

-Eu zic sa ne pisam pe ele. Sa fim siguri ca nu le mananca nimeni , ne-a invatat Gheorghe si noua nu ne-a trebuit prea mult sa facem ce a zis el. Si am plecat mai deaparte cu animalele, cu snoavele si cu caldura. Si era atat de cald incat cu greu gaseam un loc unde sa ne adapam animalele. Adica oile si taurasul ala frumos….

-Stim, il chema Viorel.  Povesteste mai departe.  De data asta in intrerupse nepotul cel mare

-Asa, si am plecat mai departe. Tin minte ca am gasit o balta care scapase de seceta, ne-am scaldat jumatate de zi si au baut si animalele. Si ne-a luat din nou foamea si tot Gheorghe a venit cu idea: “Eu zic sa ne intoarcem la prune. Sigur nu ne-am pisat pe toate.” Ca vantul am ajuns pe marginea drumului si am inceput sa le alegem. “Asta e pisata, nu e buna. Asta nu e pisata, deci e buna. Asta e pisata, asta nu e pisata. Asta e pisata, asta nu e.”

-Si?

-Si  le-am mancat pe toate pina la urma. Hai gata! Luati si mancati gutuile. Sunt numai bune. Sunt moi si zemoase. Luati-va cate o lingura si aveti grija ca sunt fierbinti.

-Eu nu vreau, se plinse cel mic. Gutuia mea parca are pete.

Nu va puneti cu taximetristii!

El este un tipicar. Notoriu. Genul de tipicar al carui poza ar trebui sa o gasim in dex in dreptul cuvantului tipicar. Ii place sa faca lucrurile ca la carte, ii place sa organizeze totul . Si el are intotdeauna dreptate.
Ea este o visatoare. Iubeste natura, adora plimbarile si este foooooarte spontana. Este o minune pentru toata lumea cum pot forma un cuplu fiind atat de diferiti. O fi comunicarea, o fi maturitarea, experienta. Nimeni nu stie. Rar izbucneste cate un scandal intre ei. Dar cand isi baga dracul coada....

-Maine vreau sa plecam pe la 5
-Bine!
- Te rog eu, termina de facut bagajele din seara asta. Maine doar sa le duc eu la masina.
-Sunt aproape gata! Trebuie sa mai pun periutele de dinti si medicamentele.
-Pune-le din seara asta, te rog! Maine doar sa duc bagajele la masina.
-Le pun dimineata! La 5.00 iesim pe usa. La 5.05 plecam spre Giurgiu.
S-a mai linistit putin asa ca a dat o fuga pina la masina. Rotile erau perfect umflate, rezervorul plin, la fel si magazia de CD-uri. Dozele de energizant erau puse la rece, termosul de cafea pregatit. Actele erau sus la parasolar, stingatorul, trusa medicala si roata de rezerva in portbagaj.
Avea si motive sa fie atent la toate, mai ales la ora de plecare. A doua zi urmau sa se intalneasca la Giurgiu cu niste prieteni veniti din celalalt capat al tarii. Mai departe plecau cu doua masini spre Grecia. Ehe, 1000 de kilometri nu se fac asa de usor, si cu cat plecau mai devreme, cu atat era mai bine.
Nu au iesit la 5.00 pe usa, si nici nu erau la 5.05 in masina. Erau la 6.12 minute. El, un car de nervi. Un vulcan pe punctul de a erupe. Ea tacuta, linistita, verifica pentru ultima oara totul. Sa nu ajunga la Cuca Macaii in insule si sa vada ca ii lipseste ceva. El nu a mai spus nimic intre 5.05 si 6.12.
-Esti gata, a intrebat-o printre dinti.
-Da!
-Ia-mi si mie, TE ROG, ochelarii de vedere. Si sa plecam. AZI!
Au ajuns la masina. Si-a pus ochelarii la ochi (nu pleca nicaieri la drum fara ei, desi aveau dioptrie foarte mica si toata lumea ii zicea ca ii poarta asa, mai mult de fitze). A spus un "Doamne Ajuta" oftat. Si a plecat. A iesit pe stradutele inguste din cartier. A calculat rapid: merge cu 90 in localitati, ca e inca dimineata si traficul liber si cu 150 de kilometri pe autostrada si nu intarzie mai mult de o jumatate de ora. Si s-a mai calmat. PENTRU 2 MINUTE. Ea statea linistita in dreapta si astepta sa iasa din oras sa poata trage un pui de somn. Numai ca a fost momentul in care soarta l-a scos in cale pe el: cel mai mototol taximetrist din istoria Constantei. Un taximetrist care s-a gandit sa incerce intoarcerea masinii din 15 miscari intre alte autoturisme parcate si pe stanga si pe dreapta.  Si a tras de volan, si a calculat mai ceva ca un matematician. S-a dat chiar jos la un moment dat sa vada daca nu cumva a atins vreo masina. Celalalt sofer era pe punctul de a se da jos din masina sa il ia la bataie. Numai ca taximetristul termina de facut manevrele asa ca a renuntat la idee. S-a multumit sa coboare geamul si sa il intrebe cu cea mai calma voce din lume.
-Nu va suparati, domnule taximetrist, cand ati primit licenta, v-au dat si permis de conducere?

A fost momentul in care toata nervozitatea lui s-a transferat catre soferul din masina galbena.
-Dar tu ai permis, oi.......Liniste. Ai permis, oi......Iarasi liniste........ochelaristule?
A izbucnit in ras si a ras de fiecare data cand isi aducea aminte. Radea singur, pentru ca ea dormea linistita in dreapta.

Cel mai ghinionist pizzar din lume

A fost visul lui. De mic isi imagina minunata zi in care el, cu o boneta lasata pe ceafa si un sort alb, ii va intampina pe clienti in propria pizzerie. Isi imagina chiar si discursul pe care il va spune oamenilor pentru a-i convinge sa intre, pentru a-i convinge ca fac o alegere buna. "Intrati, va rog. Sunt patronul pizzeriei si va garantez ca aici o sa gasiti cele mai bune paste din oras, cea mai buna pizza din Sud Estul Europei". Era constient ca exagereaza, dar asa ii placea lui sa spuna si stia ca o glumita va avea efectul scontat si oamenii vor da buluc in localul lui.

Asa ca a inceput munca de mic. A strans ban pe ban. Cand colegii lui de scoala, facultate si apoi de munca mergeau in cluburi el statea acasa si aduna banutii necesari. Stia ca ii trebuie multi: pentru spatiu, pentru cuptoare, pentru mobilier, pentru tacamuri, pentru tot. A mai facut si un imprumut la banca, a luat calculatorul, a adunat de 1000 de ori, a impartit de 100 de ori si a luat decizia care spera sa ii schimbe viata.

-Plec in Turcia. Merg sa imi cumpar cuptoarele si mobilierul pentru pizzerie. A doua zi era deja urcat in camioneta, a treia zi era deja in Istanbul. A negociat totul la sange. Stia ca turcilor le place la nebunie sa se targuiasca asa ca a profitat la maximum de asta. S-a certat cu ei, a stat la ceai cu ei, le-a zambit, i-a amenintat si pana la urma a plecat cu remorca plina cu toate cele necesare. Si cu mai multi bani in buzunar decat se astepta atunci cand plecase de acasa.

Nenorocirea l-a lovit la mai putin de 100 de kilometri de Vama Veche. In Bulgaria. Ziua in amiaza-mare, intr-o statie Peco aglomerata ca intr-o zi de sarbatoare. Auzise el ca se fura masina, dar totusi camionete? A facut full-ul, desi pina la Constanta mai avea nevoie de mai putin de 20 de litri de motorina. A mers sa plateasca si a apucat sa vada cu coada ochiului cum langa camioneta lui e tras un tir. A vazut apoi tirul plecand si a sesizat ca si camioneta lui parca intrase in pamant. A iesit in fuga si a vazut ca nu era o iluzie: cuptoarele, mesele, scaunele, pina si cutitele rotative de taiat pizza se evaporasera de linga pompa de carburant.

Au urmat zeci de telefoane: la politie, la cunoscuti, la ambasada. Pina si la niste indivizi dubiosi care i-au dat asigurari ca isi va recupera si camionul si mobilierul. Si asa a si fost: a descoperit masina si un cuptor doar. La Sofia. S-a urcat la volan in secunda imediat urmatoare finalizarii proceselor verbale de la politie. A plecat jurandu-si ca nu va mai opri pina cand nu va calca pe pamant romanesc. Ghinion insa: carburantul i-a ajuns doar pentru 40 de kilometri. Asa ca a tras din nou intr-o statie Peco. Cu ochii in patru a alimentat. Cu ochii in patru a mers spre casa. S-a intors de trei ori din drum pentru a verifica masina. Sa fie incuiata. Cu marfa in ea. Si fara persoane dubioase in jurul ei. A alergat sa plateasca. S-a uitat pe geam. Era acolo. A platit si a fugit spre pompa. Il astepta Romania. Si pizzeria lui. Si clientii pe care sa ii invite cu  cu o boneta lasata pe ceafa si un sort alb, si cu cea mai buna pizza din sud estul europei. Nu-l mai astepta insa camioneta, furata pentru a doua oara. S-a abtinut sa nu planga. Cu greu a reusit asta. Trei saptamani mai tarziu a mers in Germania sa isi cumpere cuptoare si toate cele necesare pentru pizzeria mult visata. Si a jurat ca nu mai calca in viata lui in Bulgaria

Seful are intotdeauna dreptate

-Vasileeeeeeeeeeeeee! Vino imediat la mine. Te duci in magazia 3 si aduci de acolo cutia de cinci litri de vopsea albastra. Sa ne apucam sa vopsim gardul de la lac, ca ne prinde 1 Mai cu vopseaua aia scorojita pe gard.

Vasile era barmanul restaurantului si lucra in Satul de Vacanta de mai bine de 5 ani. Il stia bine pe Costica, patronul. Ii stia toata obiceiurile, ii cunostea toate mofturile si stia ca seful are intotdeauana dreptate. Asa ca a plecat cu un mers leganat spre magazia 3, aflata in curtea interioara pentru a aduce nenorocita de galeata cu vopsea. Ura sa dea gardurile cu vopsea, dar mai presus de tot, ura mirosul de diluant care ii irita narile si il facea sa lacrimeze.

-Sefu, e o o galeata de vopsea, dar nu e albastra. E verde!
-Esti prost! Ce? Eu nu stiu ce am cumparat? Carmen, du-te tu! E o galeata de vopsea. Cu capac alb. Ieri am luat-o de la Metro. Era la oferta.

Carmen pleca zambind spre magazia 3. La cei 38 de ani era cea mai inteleapta dintre angajati. Nu degeaba era mana dreapta a lui Costica, el un fost bucatar uns cu toate alifiile si care cunostea fiecare furculita din restaurant si fiecare cui  din curte, ea sefa de sala de cand restaurantul fusese privatizat. Zambea pentru ca stia ca Vasile avea dreptate.

-Sefu, e o galeata cu vopsea. Bate usor spre albastru, dar e cam...verde.
-Numai prosti, sunt inconjurat de prosti si incapabili. Adriane, du-te tu, ca nu degeaba ai facultate

Dupa numai 30 de secunde era sa faca o criza de nervi, cand si acesta i-a spus  ca vopseaua e .....verde. L-a impacat tot Carmen, care stia cum sa il ia si sa il potoleasca si toti s-au apucat de vopsit gardul principal. Bucatari, barmani, ospatari, femei de serviciu si ...seful Costica. La final a iesit o minunatie de gard ......verde.

-Sefu, striga Carmen spre el dupa ce isi umpluse mana cu un smoc de iarba de primavara. Ce culoare are iarba asta?
-Verde!
-Si gardul? spuse Carmen lipind de scandurile de lemn firele de iarba de aceeasi uanta.
-Albastru! veni sec verdictul sefului

Soferia nu e pentru toata lumea. Si nici mecanica

"-Daaaaaaaaaaaaaane! Iar nu porneste JYT-ul. Ce ma fac?"

 Era normal sa nu porneasca. Afara termometru indica, nici mai mult, nici mai putin decat minut 25 de grade Celsius. Era iarna aia de povesti in care Marea Neagra a inghetat citeva sute de metri de la mal spre larg si turistii veneau din toata tara sa vada minunea. JYT-ul era Dacia lui, 1310, in patru viteze, cu şoclu, ca orice Dacie care se respecta si cu probleme la pornire pe timp de iarna. Tot ca orice Dacie care se respecta. (Pentru cei care nu se pricep, ca si mine, şoclul era o piesa care oferea motorului mai multa benzina in cazul in care nu pornea iarna.)

"-Trage şoclul. Da-i putina pedala, rasuceste cheia si porneste motorul. Tre sa mearga" se auzi de la celalalt capat am firului. Era Danezul, prietenul lui bun la toate si totodata tovarasul de suferinta pentru ca pe el il suna daca facea explozie vreun cauciuc sau daca ramanea in pana prostului. Asa ca urma cu sfintenie pasii desenati mai sus, insa afurisita de Dacie refuza sa porneasca. Asa ca il suna din nou.

"-Ai tras şoclul?
-TRAS!
- Ai dat pedala?
-DAT!
- Pornit motorul?
- Nu porneste!
-Nu se poate, nu se poate, e imposibil asa ceva. Stai ca vin imediat.

Simtea nervozitate in glasul Danezului. Era si normal, omul avea treaba si pe gerul de afara trebuia sa traverseze toata Constanta, de pe strada Interioara pina in Poarta 6 sa ii porneasca lui harbul care aseara, culmea! a luat-o la sfert de cheie. Si a ajuns un sfert de ora mai tarziu. Era un car de draci. A urcat in masina, a tras şoclul, a dat pedala si masina a pornit imediat

- Şoferul lui Peşte! Tu nu trageai şoclul. Butonul asta deschide capota, si daca mai trageai putin de el ramaneai fara si o deschideai apoi cu levierul

Prea mult

Ei erau cool, erau smecheri, lumea era toata a lor. O lume care dura din pacate, din pacate pentru ei,  teoretic de pe 1 mai pina pe 15 septembrie, in realitate de pe 15 iulie pina pe 1 septembrie. Chiar si asa, in 45 de zile puteau strange suficienti bani incat sa traiasca un an intreg, sau suficienti bani sa isi plateasca un an de facultate, sau suficienti bani sa poata sparge in fiecare noapte in toate cluburile din Mamaia. Teoretic o zi o munceau, o zi o pierdeau pe plaja, asfel ca pielea lor era aproape taciune. Practic in fiecare seara isi dadeau intalnire, toti imbracati in panataloni negri la dunga si in camasi albe, pe terasa micului restaurant din Satul de Vacanta. Nu isi putea permite luxul de a sta o noapte fara sa munceasca. In fond in cateva ore in care alergau printre mese, cu putin noroc, castigau salariul pe o luna, sau chiar mai mult. Era perioada in care notele de plata se faceau pe chitantiere scrise de mana, in care feliile de paine se vindeau si de 5 ori intr-o seara si in care micii se vindeau ...pe sub mina. Era perioada in care un zambet frumos sau o vorba buna facea cat un sfert de nota de plata. Era vremea in care clientii se puneau bine cu ospatarii pentru a fi serviti cat mai promt si cu mancarea cea mai gustoasa din toata bucataria.

Limbajul codat al ospatarilor

Stati linistiti, ospatarii nu vorbesc asemeni sutilor din mijloacele de transport in comun inainte de a va face de portofele. Si stati linistiti ca "inamicii" ospatarilor nu sunt clientii lor. Nuuuuuu! "Inamicii" ospatarilor sunt bucatarii si asta pentru ca nu exista restaurant pefata pamantului in care acestia sa nu jinduiasca la bacsisul ospatarilor. Pe principiul muncim impreuna, impartim spaga! Asa ca ospatarii au inceput sa vorbeasca in engleza. Nu ca ar fi stapinit-o vreunul la perfectie, dar o vorbeau suficient incat sa afle de la unul la altul cat au strans in acea seara, care a fost cea mai buna masa sau cea mai mare......atentie. Se salutau in angleza, isi cereau ajutorul in engleza, is multumeau in engleza. Si aveau multumirea ca in lumea lor spaga le apartine si ca orice s-ar intampla limbajul codat ii salveaza de .....complicatii. Intr-o astfel de seara s-a intamplat nenorocirea. A fost ziua in care totul a fost dat peste cap, ziua in care s-au dovedit a fi extrem de vulnerabili. O seara cu intreaga terasa plina pina la refuz, cu mese care se umpleau la loc in primele 5 secunde dupa ce oamenii se ridicau de pe scaune. O seara cu mii de cefe de porc la gratar, mititei sau pulpe la rotisor. O seara in care s-a baut mai multa bere decat la un festival din octombrie. Si o zi in care bucataria era in flacari, la propriu si la figurat. "Mai dureaza ceafa aia cu cartofi prajiti? "Daaaa! se auzea din spatele gemuletului ". "Si pulpele mele?" urla un al doilea chelner. "Si ele". "Vreau si eu ciorbele de burta mai repede," striga un al treilea. " Nu-s gata, mai dureaza!" "How much?". Si s-a facut liniste. Si in bucatarie si in sala ospatarilor. O liniste sa o tai cu cutitul. Nu de alta dar cea intrebata in engleza era tanti Geta. Tanti Geta care mai avea 2 ani pina la pensie, care facuse o scoala profesionala de bucatari si care stia putine cuvinte in engleza gen Pepsi, cola sau coktail. "TOO MUCH"  a raspuns tanti Geta si s-a intors linistita la cefele de porc, ciorbele de burta sau pulpele la gratar.

Trei sortimente de cafea si o groaza de amintiri

In perioada aia presa insemna sa faci multa talpa. Sa alergi, sa cauti, sa scormonesti. Era perioada in care telefonul fix era prietenul tau cel mai bun chiar daca inaite de a iesi din redactie ii inroseai linia sunand toti sefi de post din judet in cautare de violuri, talharii sau batai din discoteca. Si era perioada in care mobile aveau doar sefii, masina de serviciu era un lux pe care si-l permiteau doar secretarele (si nu orice secretare ci doar cele mai ....bune, care puteau sa se planga usor sasait "sefu, sefu, astia iar rade de mine") si vremuri in care ajungeai printre primii la locul unei crime folosindu-te doar de abonamentul pe liniile de transport in comun. Si mai era timpul in care nu exista zi fara o stire pentru ca stiam sa le cautam si pentru ca ne placea sa le gasim si in care simteam ca il apucam pe Dumnezeu de picior daca dupa citeva ore de mers prin ger gaseam un loc dotat cu un calorifer functional sau cu o chiuveta cu apa fierbinte.



Maraton de asistente si saloane si primul aparat de cafea din istoria spitalului

Intr-o astfel de zi mai friguroasa decat o zi de ianuarie la Întorsura Buzăului imparteam scarile Spitalului Judetean Constanta cu Florin si Catalin, adica un reporter de eveniment si un fotograf (pardon, fotoreporter special cum il botezase seful lui). Scari insemnand noua etaje pe care le urcam zilnic. Lifturile mergeau doar de ziua lor si doar cand batea Dinamo, adica mai niciodata, sau atunci cand mergeau se blocau cand iti era lumea mai draga. Si ca sa avem o logica, urcam pina la ultimul etaj si apoi mergeam din salon in salon, zambeam frumos asistentelor, chiar si sefelor care de obicei erau mai acre, intreband: "O nevasta batuta? Un detinut cu un cui in cap? Nimic? Sarumina, la revedere".  Atunci L-AM vazut. Era EL. Aparatul de cafea. ACEL aparat de cafea. Primul aparat de cafea din istoria Spitalului Judetean Constanta. Si dupa frigul indurat in dupa amiaza respectiva, fara sa exagerez era DUMNEZEUL APARATELOR DE CAFEA din intreaga lume. Ne-am cautat prin buzunare. Fiecare aveam exact de cite o cafea. Fierbinte, aromata. Primul am fost eu. "Vreau capucino. Sau ciocolata fierbinte. Nu, latte machiato." Si am bagat fisa, am dat comanda, am vazut paharul cazand si apoi lichidul maroniu mi-a umplut narile de aroma dum brasil. Am ridicat paharul din plastic alb, fara insemne, mi-am incalzit mainile si m-am delectat cu cea mai placuta bautura din lume. Al doilea a fost Florin. DECISUL. "Eu vreau un expresso scurt." Cateva secunde mai tarziu pupilele i se dilatau de placere in timp ce cafeaua scurta umplea acelasi paharel alb. Catalin s-a dovedit a fi cel mai putin hotarat: si-a ales rand pe rand toate sortimentele de cafea din lista. S-a uitat chiar si la ceaiul de fructe si la laptele simplu. "Stiti ce? Nu mai conteaza, fierbinte sa fie!" Si a bagat fisa, a vazut cum se prelinge lichidul fierbinte, apoi a vazut cazand chiar si zaharul, si abia la final i-a cazut si paharul. Cu greu s-a abtinut sa nu planga. Asa ca i-am dat si a baut o gura de latte machiato, Florin l-a servit cu putin expresso italian si ne-am vazut de treaba cu pacientii, asistentele si saloanele pe care le stiam pe de rost.