Un monument de bun simt, intr-o statie PECO

Am intrat sa alimentez putin dupa miezul noptii. Am intrat cum intra o vaca flamanda intr-un lan de porumb verde. O statie de carburanti din apropierea Tribunalului Bucuresti. O statie mica. Doar doi angajati, dintre care niciunul la pompa.Nu am fitze de genul "pune-mi si mie motorina de un milion sa nu ma murdaresc sau fa-mi si mie plinul sa nu ma murdaresc pe maini". Pur si simplu eram obosit, (ultimul jurnal dat fiind cel de 23). Asa ca am alimentat in liniste, mi-am sters parbrizul si luneta si am intrat in liniste in staie pentru a-mi achita nota si pentru a-mi cumpara niste antigel. Am intrat tinand privirea in jos, din motive pe care nici eu nu mi le explic acum si gandindu-ma, binenteles, la problemele mele. Am trimis un salut scurt din varful buzelor, fara sa ridic privirea de pe virful bocancilor mei de culoare albastra. Am zis un salut scurt nu pentru ca as aseza vanzatorii din statiile Peco pe o alta treapta a societatii ci pentru ca, de-a lungul timpului am simtit ca se simt bine atunci cand ii tutuiesti. Mai ales ca majoritatea dintre ei sunt studenti, lucru demn de lauda pentru companiile de carburanti. Numai ca vocea care mi-a raspuns nu era o voce de tanar. "Buna seara si dumneavoastra." Am ridicat instantaneu privirea si mdat cu ochii de un barbat, 40-50 de ani, putin negricios insa cu tamplele deja grizonate. Am rosit instantantaneu si m-am simtit pentru cateva secunde ultimul om pentru ca mi-am permis sa ii vorbesc ca unui pusti. La fel de rapid a reactionat si el. M-a simtit in incurcatura, mi-a dovedit din tonul vocii ca fie nu l-a deranjat, fie i-a trecut imediat atunci cand m-a vazut fastacit. "Mai aveti nevoie de ceva? Va mai mai pot ajuta?". Am iesit de acolo zambind, rusinat si totodat bulversat. Zambind pentru lectia primita, rusinat pentru boacana facuta din neatentie si atat de bulversat ca am uitat sa-mi mai cumpar si antigelul pentru care intrasem.

pitzipoanca de facultate si Ataturk

Mustafa Kemal Atatürk (n. 12 martie 1881, Selânik - azi Salonic, Grecia; d. 10 noiembrie 1938, Istanbul.Soldat și politician turc, născut în Macedonia, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia. Un reformator complet, un fel de A.I. Cuza, idolatrizat in Turcia si dupa aproape trei sferturi de secol de la moarte.

Expozitie de fotografie pe holul de intrare in Universitatea Andrei Saguna din Constanta. Zeci de fotografii alb-negru, unele impresionante cu dictatorul turc in diferite ipostaze. Poze care "urlau" practic din cauza greutatii istorice, din cauza mesajului. Ataturk in sanul familiei, Mustafa Kemal Ataturk in transee in timpul primului razboi mondial, Mustafa in mijlocul oamenilor, etc. Repet, zeci de fotografii care pe mine m-au impresionat.

pentru cei are nu au ajuns inca in Turcia, imi permit sa va recomand sa va faceti un concediu, mai ales in partea asiatica a tarii. Turcii sunt Dumnezeul turismului. Daca ii spui angajatului de la hotel ca ti-e frica de lift, te ia in spate, la fel si bagajele si te duce. Asa stiu ei sa faca turism. Ce m-a impresionat si mai tare a fost ca pe fiecare cladire am vazut un steag cu semiluna sau un portret de-al lui Mustafa Kemal Ataturk. Atat de iubit este el in Turcia.

Asa cum va spuneam, dicutia are loc pe holul de intrare in Universitate. Pitzipoanca, studenta sau viitoare studenta, cu un telefon roz in mana si cu buzele de aceeasi culoare. "Cine-i asta?" intreaba pustoaica. Nu pare sa aiba mai mult de 20 de ani. "Mustafa Kemal Ataturk, parintele Turciei, cel mai iubit conducator din secolul trecut si nu numai," se grabeste sa-i raspunda unul dintre cei care admirau pozele si care parea sa detina notiuni aprofundate de istorie. "Aha. Si ce face asta?" se intereaza aceasi pustoaica in timp ce facea un balon din guma de mestecat tot de culoare roz. Nu am mai rezistat, am dat dovada de maxima nesimtire si m-am bagat cu forta in discutie. "Saracul, acum nu mai face nimic. A murit inainte de al doilea razboi mondial. Ai auzit de cele doua razboaie mondiale, nu-i asa?". Mi-a zambit tamp, a mai facut un balon din guma de culoare roz, a facut stanga-mprejur si dusa a fost

Nea Pavel si cei 4 metri de sant pe zi

Incerca sa-mi explice ca, intotdeauna, cei mai fericiti oameni sunt cei cu sapa sau cu tarnacopul in spate. Ca doar nu au nicio grija, nu au responsabiltati, nu au temeri. El era primul meu sef. Atunci il consideram un complexat si il banuiam ca-si varsa in mod iresponsabil frustrarile. Astazi nu pot decat sa ma plec in fata lui si sa ii dau dreptate. Si la final o sa va rog sa ma contraziceti. "Adi, tati, lucrurile sunt extrem de simple. Simple ca buna ziua. Iti dau exemplu lu' nea Pavel, vecinul meu de la parter. El n-a facut decat saste clase, si alea mai mult fortate. S-a chinuit vreo trei ani cu clasa a opta, dar nu i-a iesit, asa ca la majorat s-a angajat ajutor de mecanic. Acum sapa santuri. 4 metri de sant pe zi. Nu 3 si nici 5 metri. Nu, doar patru metri in cap. Pleaca dimineata la 5, nu inainte de a bea o votca din aia ieftina. Se apuca de sapat, si sap, si sapa, si sapa. patru metri de sant pe zi. La pranz obligatoriu mai bea o votca si seara obligatoriu,dar obligatoriu termina sticla. Culmea, starea lui de spirit nu are nicio legatura cu numarul gradelor din sticla. NUUUU! El se simte bine daca isi termina norma si are motive sa fie suparat daca sapa doar trei metri in ziua respectiva. Si are si el metode de a refula. Simple, brutale, eficiente daca stam sa il credem. Adica isi ia la bataie nevasta pina se racoreste. Nevasta care are tot 7 clase si care nu se mai supara demult pentru bataile primite. La sfarsit se impaca, si-o trag asa repede, dupa care pot sa bag mana in foc ca vor mai trai cel putin 20 de ani dupa ce ies la pensie. Nu cunosc notiuni precum stres, depresie, termen limita, prezent sau viitor. Ei sunt fericiti pentru ca traiesc. Chiar daca traiesc si atat. Asa ca as propune ca viata lui nea Pavel sa se predea la scoala. Si asa suntem 20 de milioane de nefericiti. Macar 100.000 de oameni daca ii urmeaza exemplu si sunt fericiti sapand santuri, si tot o sa fie bine"

o carte de vizita.....cu nabadai

era atat de frig de ne ingheta si vinul fiert pe care ni-l imaginam intr-o cana aburinda, undeva la munte. genul de noapte in care te cam indoiesti ca vocatia ta e jurnalismul si  in care te pune pe ganduri ideea unei activitati de birou, cu program de gravide, 08.00-16.00, cu zile de concediu medical, cu vacante si weekenduri libere. era o noapte a dracului de lunga din cauza unui procuror pe care frigul l-a impiedicat sa vina mai repede sa faca CFL-ul (cercetare la fata locului, n.a. am fost casatorit cu o politista si le stiu :) ). stateam si asteptam procurorul vreo sase ziaristi, trei cameramani si trei reporteri, seful de post din acea comuna indepartata de constanta, adjunctul lui, inca vreo doi agenti, criminalistii si Zapada, baiatul de la morga. si cum nu puteam pleca pina cand procurorul nu venea sa ne dea interviu, si cum crasma din sat era inchisa, ne-am apucat de povesti, la citiva metri distanta de neferictul care si el il astepta pe procuror. singura diferenta era ca el era deja rece si mai avea si un cutit bine infipt in zona inimii. "sa va povestesc cum am prins candva niste hoti de animale care furau din toata comuna in aceeasi noapte" si-a inceput naratiunea seful de post care s-a dovedit a fi, culmea, un povestitor la fel de bun pe cat era de bun si ca politist. "Eu sunt militian, am scoala veche, nu ma supar daca ma striga cineva militianule". si ne-a povestit de crime, de violuri,de violuri neterminate, de scandaluri,  de batai, de cite-n luna si-n stele. prind momentul, cu greu ce-i drept, in care face o pauza cat sa-si aprinda o tigara si-i intind o carte de vizita. cartonata, frumoasa, colectia noua facuta de  florin mircioaga. "sefu, sa fie acolo, ne mai anuntati de-o problema. si presa e buna citeodata, ca unde ne bagam noi nasul sare si judecatorul cu mandatul". imi ia tacticos cartea de vizita si continua sa ne povesteasca cum i-a prins pe unii in cotetul cu pasari si cum erau atat de beti ca-si imparteau curcanii exact acolo si ca faceau un tambalau de neimaginat. si-l vad!!! prima oara mi s-a parut, asa ca m-am unitat atent. da! nu era nicio indoiala. a luat cartea de vizita, a indoit-o in doua parti egale, apoi inca o data pana cand bucata de carton a luat forma unui avion de vanatoare. sau a unei scobitori improvizate. si-a bagat-o in gura. priveam scena ca la cinematograf: cu incetinitorul. nu-mi venea sa cred. am vrut sa-i zic, dar chiar atunci farurile unei masini albastre ne-au indicat sosirea procurorului. asa ca seful de post a continuat sa se scobeasca in dinti folosindu-se de cartea mea de vizita facuta de florin mircioaga. totul s-a terminat o jumatate de ora mai tarziu: si CFL-ul, si interviurile si frigul. asa ca m-am apropiat din nou de seful de post, cu o alta carte devizita."poftiti, s-ar putea sa nu se vada chiar toate cifrele de la cealalta". l-am lasat in timp ce incerca sa niveleze la loc prima carte oferita