Ii ajungeau degetele de la o mână să numere de câte ori fusese la pescuit în viaţa sa. Prima oară avea doar 7 ani şi l-a luat un unchi cu forţa. Îşi aminteşte perfect acea zi deşi a trecut aproape o jumătate de secol: a stat o jumătate de zi într-o barcă, în mijlocul unei bălţi care semăna perfect cu o o glindă uriaşă. Nu bătea deloc vântul şi era foarte cald. Nu a prins nimic, s-a ales doar cu o insolaţie puternică. A doua oară a mers cu gaşca printr-a XII-a. Unii au pescuit toată noaptea, el s-a ocupat de grătar, de muzică, de fete. A mai mers şi prin facultate parcă, la fel mai mult la distracţie decât să ţină undiţa-n mână. Atunci a reuşit să prindă un peştişor, dar a rămas cu un gust amar în gură. În încercarea de a-l convinge să intre în rândul lor, al pescarilor, golanii i-au agăţat peştele în cârlig, dar pentru el nu a fost suficient.
În aceste condiţii soţia a rămas cu gura căscată când i-a spus că merge cu băieţii la peşte. L-a lăsat în pace. De cîteva zile ieşise la pensie si se plictisea teribil. A sperat că îşi va găsi şi el o pasiune, un hobby care să îl mai oblige să iasă din casă, să mai facă mişcare, să mai lase dracului televizorul. Simţea totuşi că e ceva în neregulă şi l-a întrebat, aşa cu jumătate de gură:
-Mişule,dar tu nu ai undiţe, cu ce o să pescuieşti?
-Au ei, mă descurc eu!
-Şi râme? Tot de la ei?
-Aha!
De fapt era vorba de o golăneală cu vechii prieteni din Poliţie. Singura legătură cu pescuitul era aceea că bairamul urma să aibă loc la o cherhana, o pescărie pe malul unei bălţi. Dar undiţe nu adusese nimeni. Aveau în schimb multe sticle cu tărie, restaurantul deschis doar pentru ei, un taraf adus special pentru această ocazie şi mai ales multe tinere domniţe apărute ca din senin. Şi au petrecut ca-n poveşti de la apusul la răsăritul soarelui. Şi au continuat şi ziua care a urmat, cu dansuri pe mese şi râuri de votcă, şi ar fi ţinut-o tot aşa mult şi bine dacă în zonă nu ar fi apărut patronul cu veşti proaste.
-Băieţi, îmi pare rău dar am o masă festivă diseară. Vin nişte şefi de la Poliţia de Froniteră şi trebuie să eliberaţi restaurantul.
Bine ameţiţi de băutură, petrecăreţii au încercat să protesteze, să necocieze în speranţa ca vor mai rămâne pe “baltă” macăr încă o noapte.
-Băieţi NU SE POATE! Îmi pare rău, dar chiar nu am cum să vă mai ţin!
-Dar măcar un peşte ne dai? Nu pot să merg acasă cu mâna goală. Nevastă-mea mă ştie la pescuit. Era Mişu.
-Nu am. Îmi pare rău, dar nu bag năvodul în perioada asta. Am nişte macrou dacă vrei.
-Dă-mi aşa că nu se pricepe. Nu i-am dus niciodată peşte că nu am mai fost la pescuit de când m-am însurat.
Şi a ajuns Mişu al nostru acasă. Şi a fost lăsat în pace, până a doua zi, când şi-a revenit complet din mahmureală. Dar nu a fost linişte.
-Că ai venit beat mort şi mirosind a parfum de femeie mai ceva ca-n Sephora am înţeles. Am acceptat şi că mi-ai adus peşte oceanic şi nu peşte de apă dulce. Dar cât de proastă ma crezi să îmi aduci peşte cu gheaţă în burtă şi să mă minţi că l-ai prins tu? De astăzi nu mai mergi la peşte. Te apuci de şah, de table, treaba ta, la peşte nu te mai las
