vineri, 25 decembrie 2015

unii romani chiar isi iubesc meseria. chiar si-n noaptea de ajun

-hai ca noi plecam inainte, dai si tu un telefon dupa ce treci de Sibiu.

mai erau doar cateva ore pina la miezul noptii si rupeam masina-n doua sa ajung cat mai repede-n Alba Iulia. ca in fiecare an lasasem cadoul pentru Manu pe ultima suta de metri. intotdeauna le las pe ultima suta de metri.. asa ca fac dreapta in giratoriul de dinainte de Sibiu si parchez intr-un Mol in speranta ca voi avea ce alege de acolo. pustie statia Peco, nicio masina in parcare, doar doi angajati, un el si o ea si muzica tare in boxe

 - slava domnului ca nu sunt colinde! gandesc in timp ce intru in magazin in speranta ca in mai putin de un minut gasesc cadoul, il platesc si plec mai departe. prima surpriza: niste ritmuri mai 80"s,  dar foarte dansante. nu stau pe ganduri si merg direct spre raftul de cadouri. am insa timp sa trag usor cu coada ochiului la cei doi angajati.

ea blonda, la vreo 30 de ani, miniona, si cu un zambet mare pe buze. aseza niste batoane de ciocolata Mars in timp ce dadea din cap pe ritmul muzicii. prinsa de muzica. prinsa rau. asteptam sa faca o pirueta, dintr-un moment in altul. din cand in cand mai scapa si cite un vers printre dinti, de parca era singura in tot magazinul. si tot din cand in cand il cauta din ochi pe el cerandu-i parca sa se alature.

el, un tip mai tinar cu 3-4 ani dar mai inalt cu vreo 15-20 de centimetri. statea in spatele tejghelei si aseza ceva pe acolo. nu reusesc sa il vad prea bine din cauza vitrinei cu produse de patiserie. dar era suficient sa il privesti o secunda sa iti dai seama ca poate candida lejer la orice concurs al oamenilor fericiti desi in ajunul Craciunului era la munca si le explica clientilor ofertele la benzina sau motorina. si o facea cantand si dansand mai intens decat colega de munca. si cu un zambet si mai mare pe fata

-buna seara, va putem ajuta?

din boxe rasuna o melodie de a lui Bon Jovi, iar starea de bine angajatului devenea usor, usor molipsitoare.

-vreau si eu cutia asta, si un pachet de gume.si o apa minerala.

scot banii din portofel si platesc grabit, moment in care o alta hartie sare parca singura din portofel direct pe podea.

-va rog frumos, nu faceti mizerie. abia a dat colega cu mopul si rasul lui gros cuprinde intreaga statie. stati linistit, am glumit. saptamana trecuta a gasit colegul de pe cealalta tura un portofel cu 2000 de euro. si nu a disparut niciun leu de acolo
-si ce s-a intamplat?
-aaa, nimic! nu i-a spus proprietarul nici macar multumesc, a plecat pur si simplu

ma uit la el si-mi amintesc de cate ori mi-am pierdut eu portofelul. cu tot cu acte. si cu bani. de vreo 7 sau 8 ori. si de fiecare data l-am recuperat. si doar o singura data s a intamplat sa il primesc doar cu actele, adica fara niciun ban. si chiar si asa, tot m-am bucurat ca am scutit numeroase drumuri la politie sa schimb buletin, permis de conducere si tot ce se mai schimba in astfel de momente. la un moment dat chiar ma certam cu gasitorul (un vecin de cartier pe care nu-l cunosteam) care-mi repeta obsesiv ca mi-a gasit portofeul cu bani, acte si carti de vizita si eu ii repetam la fel de hotarat ca nu e al meu....
-cafea aveti?
-da, 7 lei lunga, 5,50 aia scurta.

scot 11 lei si ii pun pe tejghea.
-2? ma intreaba mirat, ca doar vazuse ca sunt singur
-da 2! si in timp ce se indreapta spre espressor, ma intorc pe calcaie si ma indrept spre usa.
-sarbatori fericite! si spor la bani!

un moment de liniste.

-multumim, sarbatori fericite si dumneavoastra. si drum bun. vedeti ca e ceata pina dincolo de Sibiu. si a continuat sa danseze pe melodia lui Bon Jovi. de parca era o seara ca oricare alta. de parca nu era la munca in ajun de Craciun.




joi, 17 decembrie 2015

despre bizonii din trafic. intamplare adevarata

-noo, noi ne meritam soarta. de fapt voi, romanii. ca io-s de de 28 de ani plecat in Germania si de aproape 20 sunt seful politiei rutiere intr-un oras de acolo. si mai vin in Romania o data la 5 ani. sa fac un concediu la Mamaia, sa urc cu masina pe Transfagarasan sau sa pescuiesc in Delta. dar voi, din pacate, nu va mai faceti bine.


era amarat tare desi concediul lui se dovedise perfect. s-a bronzat atat cat a trebuit, a avut parte de o camera de hotel mai mult decat decenta (mai ceva ca-n Germania, cum ii placea sa glumeasca) si un restaurant cu specific romanesc unde reusise sa o convinga pe nemtoaica de nevasta-sa ca mancarea noastra e cea mai buna. si cu toate acestea era tare amarat si isi promisese ca e ultimul concediu pe meleagurile mioritice.

interactionam aproape zilnic. el facea plaja in sectorul de plaja de unde dadeam noi transmisiunile in direct. insa abia in ultima zi am aflat de ce noi, ca neam, nu mai avem nicio sansa sa ne facem vreodata bine.

-hai sa-ti povestesc. ti-am spus ca noi venim des in Romania. si nu luam niciodata avionul. nu ca ne-ar fi frica de inaltime sau ca ar putea  sa cada . nu!!! doar ca drumul dintre germania si romania e superb. si cu o masina buna il  faci de placere. si conduc doar eu. tot drumul. ea se aseaza frumos in dreapta mea, imi zice sa fiu eu atent la drum si doarme. si asa de linistit ma simt conducand.
si cand am iesit din Berlin am vazut o masina cu numere de Bucuresti. de leasing, dar de Bucuresti, l-am depasit la intrarea pe autostrada, l-am salutat elegant si mi-am vazut de drum. m-a depasit 50 de kilometri mai tarziu, fara sa ma sfideze si am tot continuat asa, joaca de-a depasitul, inca vreo 200 de kilometri. chiar era distractiv, mai ales ca sotia continua sa doarma linistita cu centura pusa. la intrarea in Austria am tras intr-o statie Peco si a oprit si el. Ion, din Voluntari. ne-am salutat scurt si chiar am schimbat citeva vorbe cand si-a dat seama ca stiu sa vorbesc romaneste.

-si ce legatura are asta? de ce nu avem nicio sansa? ca nu pricep!!

-nitica rabdare, monser! am iesit din staia peco si am continuat drumul spre romania. cateva sute de kilometri. fara incidente. fara scandal. doar cu depasirile noastre distractive si atat. si totul s-a schimbat imediat ce am trecut de Arad. m-a depasit pentru ultima oara, a deschis toate geamurile si a inceput sa arunce: doze de cola, cutii de tigari, ambalaje de mancare, a golit si scrumiera si am vazut chistoacele direct pe parbrizul. sau asa mi s-a parut, ca am vazut rosu in fata ochilor. cat am fost in Germania, sau in Austria sau in alte tari civilizate daca faci asa ceva te amendeaza de dracul te ia. cum s-a vazut la el acasa, acolo unde nu-ti da nimeni amenda pentru asa ceva, si-a curatat masina de gunoaie. DE ASTA NU VA FACETI VOI BINE. NICIODATA

marți, 15 decembrie 2015

Tatal lui nu l-a batut niciodata. Dar atat aproape a fost...

a fost primul din clasa care avea o lanseta telescopica. primul din clasa, o notiune usor exagerata. erau 31 de toti, dintre care 24 de fete. el si inca unul aveau mania pescuitului, dar oricum, tot primul din clasa cu lanseta telescopica era.  avea 23 de centimetri. lanseta. incapea lejer in rucsacul de scoala. chiar a luat-o la scoala sa le-o arate, dar cum nu i-a inteles nimeni pasiunea, s-a lasat pagubas. ghinionul a fost ca si-a cumparat-o la sfarsit de octombrie, cand crapul nu prea mai tragea si a urmat o iarna luuunga in care a exersat aruncari si recuperari prin curtea sa. si pentru a evita orice risc isi pusese doar mulineta, firul de pescuit si o bucata de plumb de 40 de grame. si cat era ziua de lunga arunca plumbul, fie la punct fix, fie incerca sa arunce de fiecare data cat mai deaparte. lunga iarna a fost si greu a mai venit primavara aia.

prietena cea mai buna o sora-sii era Malina, nepoata unor vecini din cartier. usor rotofeie, frumoasa foc si mereu cu zambetul pe buze. cat era ziua de lunga, ziua de vacanta, normal, ele erau impreuna. fie ca-si completau una alteia jurnalele, fie ca ascultau muzica la casetofonul ei stereo sau ca faceau transcrieri dupa poeziile de dragoste, ele erau mereu impreuna. se strigau una pe cealalta de la poarta, apoi nu le mai puteai desparti.

primavara a venit tarziu, binenteles. mai tarziu ca niciodata. era sfarsit de aprilie si cazemata lor de zapada trona nestingherita in fata casei. erau de fapt doi pereti uriasi albi si inghetati pe care ii folosisera toata iarna pentru a se razboi cu bulgari. asta nu-l impiedica insa sa-si exerseze aruncarile de pescar profesionist. deja depasea usor gardul casei si de multe ori plumbul trecea dincolo de drum si se oprea tocmai in padure. in ziua aia nu a reusit sa ajunga pina in padure, doar ca plumbul a zburat la doar cativa centimetri de capul Malinei. suficient de aproapte cat sa ii provoace o speritura groaznica. si doar atat. numai ca pustoaica, instinctiv, a calcat pe plumbul care i-a vajait pe langa urechea dreapta si i-a oferit pescarului primul duel cu noua lanseta.

- ce peste mare si gras am prins :) sper sa tina lanseta sa il aduc la mal. si lanseta facea fata provocarii si se arcuia exact cum vazuse el, mai demult, intr-o revista adusa din America. si tragea de batul elastic care rezista celor 53 de kilograme ale Malinei. numai ca pustoaica a schimbat rapid raportul de forte si din victima a devenit imediat agresor. si a ridicat la fel de brusc piciorul de pe plumb. si plumbul a refuzat sa sfideze legile fizicii si s-a indreptat amenintator spre capul pescarului. il vedea venind cu incetinitorul, ca in filmele cu efecte speciale, ca-n Matrix. si tot ca-n Matrix a avut timp sa se fereasca si sa auda plumbul cum ii trece pe langa urechea stanga si se opreste in geamul sufrageriei.

-Mare noroc am avut ca nu am spart geamul, apuca sa ii spuna tatalui lui care a iesit din casa imediat ce a auzit zgomotul de geam spart. numai ca, asa cum batea lumina, pescarul de ocazie nu a vazut gaura de citiva centimetri din geamul camerei.

-Crucea matii, cu lanseta ta cu tot. ai spart geamul
- Ba nu!
-Ba da! lasa ca-ti arat eu tie

a apucat sa stranga bine in mina lanseta si a luat-o la sanatoasa spre fundul curtii. aveau un nuc tinar acolo. tinar si inalt. si era singurul care se putea urca usor in el. si a facut-o, cu tot cu lanseta. si inainte sa ajunga tatal lui. si acolo a stat. toata dimineata. si era un frig in sfarsitul ala de aprilie......

luni, 7 decembrie 2015

O prietenie de-o viata. Si doar doua motive de cearta

se cunosteau de cand lumea. si lumea lor incepuse imediat dupa razboi. primul razboi mondial. au fost in aceasi clasa timp de opt ani. au stat in aceeasi banca timp de sapte. in ultimul an de scoala comun s-au certat din cauza unei fete, dar s-au impacat repede. au mers apoi impreuna la prima liturghie, la prima hora, la primul balci, la primul film la cinema. erau ca stan si brans, ca mache cu tache, sau ca bula cu strula. nedespartiti. hotarasera sa nu se mai certe vreodata din cauza unei femei, asa ca imediat dupa armata Costica fu primul care-si pusese pirostiile. dupa un an a venit primul copil, apoi al doilea. pe primul l-a botezat Petrov, prietenul lui de-o viata. chiar daca sangele de rus din el a mai amanat cu insuratoarea. Viata de holtei era frumoasa mai ales ca trecuse deja si al doilea razboi mondial si avea suficiente mandre din care sa aleaga. Si a mai asteptat vreo 10 ani, insa dupa ce a intrat in cel de-al treilea deceniu de viata a intrat si el in randul lumii. si a facut si el doi copii, si pe primul l-a botezat Costica. Si au continuat sa mearga impreuna la liturghie si uneori, tot mai rar ce-i drept, sa mearga la un film la cinema sau sa vada un meci de fotbal. Si asa au trecut peste ei anii. copiii au crescut, au plecat la scoli, la facultati si s-au mutat in orase mari, cu tramvaie sau metrou. si au plecat apoi si consoartele lor, dar nu in alt oras ci la doamne-doamne, cum ii placea rusului sa spuna. si au ramas ca in copilaria lor: nedespartiti. ca stan si bran sau ca mache si tache. si nimic nu parea sa le perturbe linistea. nici macar tot mai desele apropouripe care Costica le batea despre moarte,

-La urmatoarea pensie Petroave imi cumpar sicriu. Am vazut un model frumos de stejar, in centru, landa piata
-Bate-te peste gura aia spurcata
-O sa vezi tu.

Si la urmatoarea pensie si-a cumparat sicriul si citeva prosoape. Apoi, cu doua saptamani inainte de Craciun si-a cumparat crucea. De fapt crucile, una din lemn si una metalica, facuta la comanda. Si tot mai des ii vorbea tovarasului sau de suflet despre Rai, despre lumea de apoi, despre cum se va intalni el cu Catinca si cum vor sta la dreapta Tatalui. Toate astea pina in prima zi a anului  1991.


-Costica, hai pin" la poarta sa te pup si pe anul asta. Costica! Costica!


O liniste ca de mormant l-a ingrozit de moarte pe rusul Petrov. A intrat cu pasi mici in curte. Inima ii batea cu puternic. Ii ajunsese deja in gat. A intrat in marchiza, apoi in dormitorul in care trebuia sa doarma prietenul lui de-o viata. nici urma de el. a mers mai departe in bucatarie, apoi in camera mare din spate. si a vazut sicriul pus pe masa de stejar. si lumanarile galbene aprinse. si pe costica, alb la fata, asezat in sicriu. a picat instantaneu in genunchi si tot instantaneu a inceput sa planga. cu vorbe. cum nu a plans niciodata. nici cand a murit Vera, sotia lui, nici cand au plecat copiii la facultate. a plans ca si cum i-a murit un frate.

-Asa-i ca-mi sade bine?  s-a auzit din sicriu. Petrov s-a ridicat usor si l-a vazut pe costica rezemat intr-un cot si zambind nastrusnic. Rusul a simtit ca e in pragul nebuniei. Sau al unui atac de cord. A iesit din camera cu spatele, apoi din curte si cand a ajuns in strada a luat-o la sanatoasa cat ii mai permiteau sa fuga oasele batrane. Amandoi au mai trait aproape zece ani. Dar nu si-au mai vorbit niciodata. si Petrov nu a mers nici macar la inmormantarea fratelui sau de cruce. il vazuse odata in sicriu. I-a ajuns

duminică, 5 aprilie 2015

emotii de direct

Stia textul ala ca pe Tatal Nostru. Stia exact cate cuvinte are toata povestea. De la un cap la altul. Stia cate vocale sunt in prima propozitie, cate consoane sunt in prima fraza. Stia toate virgulele si toate punctele pentru ca acolo ar fi trebuit sa faca cite o scurta pauza, pentru a da greutate mesajului pe care urma sa il transmita in timpul transmisiunii live. Transmisiune care era dintr-o comuna distrusa de inundatii. Si mai presus de toate, era prima lui transmisiune in direct. Prima. Mai avusese unele prin telefon si citeva inregistrate, dar in direct, ei bine, asta era prima.

Ajunsesera in comuna la orele pranzului. Luasera interviuri lacrimogene (sa planga coafezele). Aflasera toate informatiile de care aveau nevoie. O data cu el la locul transmisiune ajunsesera si cei din carul de reportaj. Vreo trei cameramani, un producator de locatie, un sunetist, un tip cu luminile plus inginerul de satelit. Pina la ora 14 isi scrisese deja « poezia », asa ca pina la jurnalul de 18.30 a avut la dispozitie aproape cinci ore sa o repete. Si a repetat-o. Si a repetat-o. De citeva mii de ori. Nici nu si-a dat seama cand s-a intunecat afara.

-Haideti, intrati primii ! le-a urlat producatorul de locatie

-Buna seara, doamnelor si domnilor. Suntem in comuna constanteana...
Inceputul suna bine. CAT DE GREU PUTEA SA FIE?!?

A auzit in surdina genericul de inceput de jurnal si prezentatoarea citind principalele stiri. Primul lui LIVE.

A auzit apoi textul stirii lui. Stire pe care el urma sa intre in direct. Si s-a facut liniste. Si forfota din jurul lui a disparut. Complet. Ca de mormant. Ca si cum nu ar fi existat vreodata.
«himm, poate sunt si eu ca sportivii aia super buni care intra in transa cand incep meciurile si nu aud tribunele. Si asa se concentreaza cel mai bine »

-Corespondentul nostru la Constanta este in satul lovit de viitura. Buna seara
-Buna seara « himm, am inceput, asta e » Buna seara doamnelor si domnilor. A plouat  mult aici in Vestul Judetului si oamenii spun ca viitura i-a lovit in plin. A fost nevoie doar de citeva minute pentru ca santul de la marginea satului sa se transforme intr-un rau si...si, si, si. Si atunci s-a intamplat. In fata lui o bila mare de foc, uriasa. A aparut din senin. Uriasa. A crescut de nicaieri. Sa il inghita. Or fi extraterestrii ? Or fi venit sa ma ia ? Si s-a facut si mai liniste. A auzit in casca cum, din regie, stirea filmata de el a intrat pe post. Si l-a vazut pe producatorul de locatie venind spre el. L-a zdruncinat bine.
-Esti ok ?
-Da !
-Bine, revii in 40 de secunde pe post.

Si a revenit. Si a spus poezia ca pe Tatal Nostru. Si a continuat cu alte citeva mii de liveuri.
Asa a decurs prima mea transmisiune in direct


luni, 30 martie 2015

draga CNADNR iti multumesc

Iti multumesc ca ma tii ostatic in BUcuresti. E frumoasa statia asta Omw de langa Băneasa. Au cafea bună si pernutele alea cu ciocolată sunt dementiale. Doar că ingrasa. In plus stau de o ora in peco asteptând sa deblochezi tu nu stiu ce sistem informatic prin care eu sa imi plătesc rovinieta. Da, hartiuta aia mica prin care tu, in marinimia ta, imi dai voie sa ies din oras. Hartiuta aia mica dar cu pret mare, pe care o folosesti sa ne minti de 25 de ani ca ne faci autostrăzi si drumuri expres si europene. Ia uite, cu fiecare minut care trece ne adunam tot mai multi prizonieri. Unii vin de la statia Petrom de la Casa PRESEI. Iti multumesc ca ma retii aici, acolo e mai urat. Si nici nu au permite cu ciocolată. O sa spui ca eu sunt de vina. De ce am lăsat rovinieta pe ultima suta de metri? Pentru ca asa vreau eu. Si pentru ca am dreptul asta. Oamenii se agita deja prin statie, dau telefoane. Eu iti multumesc ca ma scutesti de efortul asta. Stiu ca as suna degeaba, mai ales ca vanzatoarele de aici ne au spus ca asa a fost si ieri seară. Asa ca iti Multumesc, cu M mare, ca ma lasi sa ma bucur de cafeluta. Aaaa, era sa uit. Iti multumesc pentru promptitudinea de care ai dat dovada cand am circulat ultima oară fara rovinieta. Asa de repede mi ai trimis amenda acasa....

duminică, 29 martie 2015

Inchideti restaurantele care nu dau bonuri fiscale.Si magazinele. si cofetariile. Si nu sunt deloc ironic

Va las cateva minute sa ma injurati, sa aruncati cu pietre, cu noroi sau cu ce vreti. Va las sa spuneti si sa credeti ce vreti. O sa imi spuneti ca si ei sunt oameni si ca si gura lor trebuie sa manance. Si ca au angajati care depind de ei. Si ca angajatii lor au copii care sigur nu vor mai ajunge a doua zi la scoala doar pentru ca s-a inchis Cafe-Cafe sau alta cafenea de fite din Constanta, Bucuresti sau vreo amarata de pensiune de pe Valea Prahovei. Si dupa ce va trageti sufletul va provoc sa va amintiti de cate ori in viata ati mers la un restaurant/pizzerie/hotel/pensiune din Romania si ati fost tratat sub orice critica? De cate oti ati cerut bonul fiscal doar ca sa va simtiti razbunat desi simteati ca facetii ceva rau? De cate ori vi s-a intamplat sa intrati intr-o astfel de locatie si singura masa libera sa fie doar cea la care sta de obicei patronul si prin urmare sa fiti refuzat de un ospatar care v-a trantit in fata: “asteptati sa se elibereze o masa sau daca nu va convine mergeti unde vreti?”. V-ati uitat de curiozitate ce masini au patronii respectivi? V-ati gandit ca angajatii care depind de ei si pe care ii plangeati mai sus sunt obligati sa lucreze si cite 16 ore pe zi pe niste salarii de 2 lei? Replica pe care o primesc e aceeasi: nu-ti convine cauta in  alta parte. Lasa ca stiu eu cata spaga faci. Pentru ca asa au functionat lucrurile in Romania in ultimii 25 de ani. Daca cineva se trezea sa ceara un bon fiscal, doar pentru ca asa considera ca este normal, ajungea bataia de joc a celor din jur. “Cine te crezi tu sa schimbi regulile vechi de cand lumea? Robin Hood? Vezi-ti de treaba ta”. Si pentru ca asa u mers lucrurile intotdeuana, de ce va mirati ca suntem codasii Europei? ca nu avem infrastructura, ca nu avem sistem de santate, ca sunt obligati cei mici sa mearga la scoala cu bani pentru fondul clasei. Ca fura policcienii? NU!! Ca fura toata lumea. Sau macar a furat. Asa ca, nu stiu cat o sa tina nebunia asta cu DNA-UL care pare sa ii indeplineasca visul lui Basescu cu doar 300 de parlamentari (restul fiind la Beciu Domnesc, cum ii zice Mazare Arestului Politiei Capitalei) si nici avantul tineresc al ANAF-ului (desi stiu ca sunt aceeasi angajati care au facut milioane din spagi pina acum 2-3 luni). Sper doar sa ii tina. Si toti cei care fura, sa plateasca. Sa ajunga unde le e locul, adica dupa gratii si sa se inchida afacerile in care se dovedeste evaziunea. Punct. Americanilor le e frica de fisc ca de dracu. Noua de ce sa nu ne fie?
 asa ca: DA! SUNT PENTRU! Inchideti restaurantele care nu dau bonuri fiscale.Si magazinele. si cofetariile. Si nu sunt deloc ironic, IN CAZUL IN CARE NU V-AM CONVINS INCA