despre caprite. si despre luxul de a fi copil

Mie mi-au placut capritele. Nu va ganditi la prostii si nici nu-mi sariti in cap pentru ca folosesc diminutive. Dar chiar mi-au placut capritele. Au fost foarte haioase, mai ales una dintre ele care nu a vrut sa faca nimic tot numarul. Mi-a amintit de un coleg de munca. Vine la serviciu dimineata, vorbeste mult, pare ca se agita, si pleaca seara fara sa faca mare lucru. Dar toata lumea il vede acolo, il aude acolo, deci la finalul zilei se pune ca a fost la munca. Asa si cu a noastra caprita. A intrat pe scena circului (Globus, caci despre el este vorba) s-a uitat usor tamp la dresoarea ei, si-a mutat locul de citeva ori in timp ce suratele ei isi vedeau de exercitiile pregatite cu minutiozitate anterior. Pina la finalul numarului nu a facut nimic pentru a-si justifica....”salariul” cert este ca a fost aplaudata de toata lumea. Pentru ca a fost cea mai haioasa parte a numarului de dresaj si inca nu stiu daca totul a fost premeditat sau nu. De ce la circ intr-o zi superba de duminica?
 Pentru ca e un spectacol pentru copii. De toate varstele. Si pentru ca timp de aproape doua ore si jumatate iti permiti acest lux. Sa fii copil. Sa razi cu lacrimi. Ca un copil. Sa-ti fie teama. Exact ca unui copil. Teama ca acrobatii ar putea sa cada in gol de la 20 de metri inaltime.  Teama ca gratiile metalice nu sunt suficiente pentru a fi protejat de uriasii tigri siberieni de 200 de kilograme.  Teama ca dresorii de cai care-si risca viata trecand in viteza pe sub burta armasarilor (apropos, caii aia sunt absolut superbi) ar putea ajuge sub copitele lor. Asa ca: mergeti la circ. La Globus. Ca merita. Pentru copiii vostri. Sau pentru copiii din voi. Daca nu va place, va dau eu banii inapoi