comunicare non-verbala. pe intuneric adica

Stiu. V-ati dori sa va povestesc despe sex. Vorba aia:sexul, suferinta umana si barfa vind cel mai bine. Doar ca acest lucru nu se va intampla! Nu am experienta necesara, prim urmare voi vorbi despre ceva de care ma mint ca ma pricep: despre comunicare. Si iarasi ma vad in situatia ingrata de a va dezamagi, pentru ca nu voi vorbi despre o femeie, ci despre un barbat. Haha!!!! Va interzic sa va ganditi la prostii, nu am tendinte homosexuale. Doar ca episodul pe care urmeaza sa vi-l prezint are trei eroi principali, unul sunt eu, celalalt este un necunoscut iar al treilea este....intunericul. Totul a durat mai putin de 1 minut insa a avut efectul de a-mi lumina complet intreaga zi. Totul pe seama unei pene de curent pe scara matusi-mii, intr-un bloc din Drumul Taberei. Mona, matusa-mea, sta impreuna cu Bogdan la etajul al saselea. Si pentru ca prima instalatie care are de suferit din cauza lipsei electricitatii este liftul, am inceput sa cobor incet scarile. Nu stiu exact daca ajunsesem la etajul al treilea sau eram mai sus. Nu mi-e frica de intuneric, prin urmare nici acum nu inteleg de ce inganam melodia "fost-am omul padurii". (poate pentru ca am copilarit pe marginea padurii Dobrina, una dintre cele mai mari si frumoase paduri din judetul Vaslui si nu numai sau poate pentru a-mi face curaj :) ). La fel nu pot sa imi explic cum de nu aveam niciunul din cele trei telefoane mobile care m-ar afi ajutat cu lumina lor chioara sa cobor scarile in siguranta. Si atunci am vazut lumina unui telefon mobil aparuta parca de nicarieri. "S-a luat curentul?". Am tacut instantaneu si am lasat neterminat refrenul cu padurea. "Asa se pare". "E a doua oara numai saptamana asta. Si e abia marti". Nu am stiut ce sa-i zic asa ca m-am multumit sa scap un aha printre dinti. "Te descurci pina jos? Vezi ceva?". Repet, nu mai stui exact la ce etaj eram, insa 2 sau 3 etaje mai jos se vedea lumina naturala, deci banuiam eu ca nu am mult. "Hai ca iti tin eu putin telefonul. Pina ajungi la 3".  A fost momentul care mi-a descretit instantaneu ziua. Eram de aprape 3 saptamani in Bucuresti si in nebunia si agitatia continua a fost primul strain care mi-a vorbit de parca ma cunostea de 10 ani. A fost primul strain care mi-a vorbit ca un om. Primul strain care mi-a vorbit ca un prieten. Asa ca am continuat sa cobor, cantand "fost-am omul padurii" si zambind. Exista o speranta